Mă trezesc. Mă uit către ceasul de pe perete. Lumina filtrata care intră în încăpere e prea puţină ca să văd ora. Aş putea să mă uit la ceasul de la telefon dacă aş şti unde mi-e telefonul.Nu stiu. E oricum devreme, întotdeauna mă trezesc devreme. Ies din cameră şi ma duc spre bucătărie. Apăs butonul expresorului de cafea şi astept să se umple o treime de cană, jumătate cafea, jumătate caimac. Dacă caimac nu e, nimic nu e. Adaug o picătură de lapte. Iau cana, pachetul de ţigări – ştiu, urât obicei – si ies pe terasă. E răcoare, dacă sunt 10 grade. E ceaţă deasă, nu văd decât nişte siluete transparente ale merilor undeva departe, lângă fântană. Nu se vede nici un deal, nici un brad, nici o casă, nici un om. Nu se aude nimic. E prea devreme pentru cocoşi, mult prea devreme pentru păsări sau gâze. Pun cana pe masa de lemn şi mă aşez. Las răcoarea să mă pătrundă. Privesc ceaţa. Cineva deştept a zis mai demult "Când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine". Ceaţa mă priveşte şi ea. E atât de departe Bucureştiul cu cele 25 de grade la umbră in dimineţile de august încât abia mi-l reamintesc. Sorb o gură de cafea, îmi aprind o ţigară. Totul are alt gust aici. Mirosurile sunt diferite. Pe masă, lângă cana de cafea, un măr ridicat aseară din iarbă. Un ionatan mic, roşu cu pete aurii rugoase. Îl iau în palmă şi îl miros. Miroase a copilarie. A pivniţă iarna. A ladă de lemn venită cu “cursa” de Brad. A Bunicu. Feresc gaura viermelui si muşc. Adânc. Cu poftă. Lacrimile îmi pornesc în jos pe obraji şi se pierd in barbă. Când, cum am renunţat la toate astea? Şi de ce? Mă hotărăsc pe loc. Vreau sa-mi trăiesc aici restul vieţii. Am pornit dintr-un oraş mare, am încercat să cuceresc un oraş şi mai mare. Şi oraşele m-au învins. Am luptat cu ele ani lungi, am iubit în ele, am plans, am fost fericit – rar – trist – des – liniştit niciodată. E momentul să otrăvesc fântânile, şi să mă retrag în munţi. Aceasta este şi va fi povestea retragerii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu