In Expeditie

pita vacii

Craite

Galbiori

Iutari

Ghebe

Zbarciogi

Laba ursului

Vinecioare

E ciudat cum existenta unui ritual de orice fel transforma o experienta banala intr-una extraordinara. Adica, sa fiu bine inteles, petreceam macar doua trei luni pe an la bunici, nu am avut niciodata nici un fel de restrictie, bateam padurile pana ma dureau picioarele, adormeam pe saltele de muschi in padurea de brad cu burta plina de fragi, bateam Valea Abrudului pana hat departe la Campeni unde se varsa in Aries, si nu pe maluri, ci prin apa, cautand bulboane unde ar fi putut trai tatal pastravilor, calaream dealurile cautand tufe de aluni si mancam alunele verzi scobind dupa un sambure cat o samantza de floarea soarelui, ajungeam acasa cu hainele sfasiate si cu picioarele dungate de tufele de mure si zmeura salbatica. Toate astea insa erau normalul cotidian, firesc, banal dupa o vreme, aveam momente in care un drum pana la Magazinul Satesc, Coperativa cum i se zicea sau la Bufet parea mult mai aventuros, pentru primul treceam pe langa grajdul taurilor comunali, repede repede, fara sa mi se miste un muschi pe fatza, dar cu ochii permanent atintiti pe cel mai apropiat taur care ma privea atent de dupa gard, iar ca sa ajung la Bufet o luam pe sosea pe unde se plimbau fetele in grupuri de cate doua-trei-patru, adica si mai spaimos traseu decat ala cu taurii.
Toate astea paleau insa in fata celui mai ritualic moment. Moment care incepe cu coborarea tatalui meu din Dacie, intinderea cu mainile deasupra capului dupa drumul de 6-7 ore pe serpentine, timp in care privea cu ochii mijiti spre padurile de deasupra casei. Urma intrebarea magica, adresata noua tuturor celor care iesisem in calea masinii, bunica, bunicul, Aurel, unchiul meu handicapat si cu mine: "Sunt Ciuperci?" Abia dupa aia ma imbratisa, comenta ceva cu privire la zgaibele de pe genunchi si la jegul de pe gat si fata, pupa mana Bunicii si o strangea pe a Bunicului, si il batea pe spate pe Aurel. Primul care raspundea era intotdeauna Aurel "Ete ciupeci mute, mem cipeci Vali?" Asta indiferent daca erau sau nu. dupa care privea sper bunica care se incrunta usor, " Mamica, io meg cu Vali la ciupeci? vacuta, nah!", si lovea inciudat cu bocancul in pamant amintindu-se de indatoririle gospodaresti. "Nu duc?, vaca, vaca, vaca ata, nah!" si pleca bombanind sa vada de animale. Intotdeauna mergea cu noi si Aurel, nu imi amintesc nici macar o singura data sa nu fi venit cu noi. Erau cele mai fericite momente din viata lui, le bateau de departe pe alea in care primea biscuiti varsati, sau o basca noua. Singura chestie cat de cat comparabila era daca isi gasea briceagul pierdut in iarba dupa doua trei zile de cautat. Si de obicei dupa doua trei zile il "gasea". Bunica ma chema mai la fereala, scotea din borcan 6 lei si mi-i dadea. Fugeam la Coperativa si cumparam un briceag "peste", veneam cu el acasa, bunica il arunca in iarba undeva in spatele casei "la loc stiut" si il chema pe Aurel: "Aurel mai Aurel!" "ci?" intreba el. "Undi iesti? Vina incoaci" Aurel venea catranit cu ochii pe jos prin iarba. "Ai gasit briceagu?" "Nu gasit. perdut" zicea Aurel si incepea sa bombane si sa loveasca cu muchea bocancului in pamant. "Briceag sa te faci!" se incrunta Bunica. "Fa bine de-l gaseste ca altu nu capeti. In spatele casei pe la fantana ai cotat?" Si asa gasea Aurel briceagul pierdut, dupa parerea mea tre sa fie pe acolo pe campuri fro 200 de bricege in diferite stadii de ruginire.Dar ma indepartez de subiect.
Plecarea in expeditie era intotdeauna dis de dimineata odata cu rasaritul soarelui. Bunica mulgea vacile, Aurel le ducea intr-o ingraditura unde puteau sa pasca nesupravegheate si astepta acolo pe o bancuta bombanind. Tata isi bea cafeaua, fuma o tigara Amiral si superviza pregatirile, de fiecare data Bunica incerca sa-i dea niste desagi, asa cum mergea toata lumea din sat dupa ciuperci, sa stea pe umar si sa ai mainile libere, intotdeauna tata ii cerea cosurile de rachita, "sa nu se zdrobeasca" ciupercile in desagi. Verifica daca are toata lumea briceag, el nu avea, il lua pe al Bunicului care intotdeauna i-l dadea cu o figura ingrijorata si ii zicea sa verifice buzunarul sa nu fie gaurit. Cand eram gata de plecare, Bunica il stiga pe Aurel: "Aurel, mai Aurel!" "ci?" "Pai tu nu meri ma la ciuperci cu Vali si Marius?" "Meg! raspundea Aurel vesel si lasa dracu si vaci si bancuta, si ingraditura si tot, inhatza un cos si o boata de lemn de corn si o lua in sus pe deal cum numai oamenii traiti o viata acolo si care n-au pus in viata lor o tigara in gura pot sa o faca, adica acam cum mergeam noi pe sosea. Urcam intai dealul din spatele casei prin iarba plina de roua, pana ieseam la poteca din varful dealului eram ud pana la brau, de acolo taiam dealul piezis si ne opream " la Nini Lina la tzarau" Tzarau inseamna izvor, iesea de undeva din munte, dintr-o rapa si venea pana la poteca printr-o jumatate de trunchi de copacel scobit ca un jgheab, verde de muschi. Era cea mai buna apa pe care cineva o putea bea, rece si gustoasa, nu te puteai opri din baut. Dupa ce ne saturam, continuam drumul pe poteca, treceam pe langa casa lui Nini Lina, schimbam cateva vorbe cu ea si cu Tatiana - asta era una dintre cele doua fete care imi erau "destinate", asta era "a din deal", mai era una in vale, amandoua cam cu doi ani mai mari decat mine, da astea sunt alte povesti. Mai treceam prin niste tufe de aluni, ieseam intr-o poiana si de acolo intram in padure. La inceput padurea era de fag, mai mergeam vreo 20-30 de metri pe poteca dupa care venea invariabil indemnul "no hai, lasati poteca ca pe poteca nu cresc ciuperci" si o luam prin padure direct. Umblam dupa ciuperci cam 7-8 ore, pana oboseam si nu mai puteam de foame, sau pana umpleam cosurile, trecand din padurea de fag in aia de brad, mai intai dupa miros, cam cu juma de ora inainte simtzeam rasina si linistea incepea sa creasca. Intamplarea facea sa ajungem in padurea de brad intotdeauna odata cu soarele. Insa chestia asta nu se poate explica, trebuie traita. Uneori il pierdeam pe Aurel, el nu trebuia sa se odihneasca niciodata, avea acelasi pas lung si usor plutit seara cand se intorcea acasa ca si dimineata la plecare. Nu era bai, venea singur, la 2-3 ore dupa noi cu cosul plin. Punea cu grija cosul pe masa lunga din tarnat si pleca fara o vorba sa adape vacile. Bunica alegea cu grija buretii, foarte rar se intampla sa arunce ceva, ii cam stiam, arunca mai mult din cei prea batrani, tata suspina la fiecare ciuperca ce ajungea in galeata de sub masa. Ce ramanea se arunca in lighean, se spalau bine de pamant si se puneau la zvantat. Primii se mancau buretii iuti, le taiam codita si ii puneam direct pe plita incinsa cu un praf de sare in palarie, aveau gust de ars si de fum si de padure, usor iuti, mai mult iti faceau foame decat sa o astampere. Intre timp galbiorii si laba ursului mergeau la cratita in unt la calit, si dupa ce lasau apa se arunca peste ei o canta de smantana cu o lingura de faina, adica se transformau in ciulama. Craitele si Vinecioarele se prajeau intregi in unt cu patrunjel si la sfarsit, dupe ce erau luate de pe foc se stropeau cu usturoi tocat si smantana proaspata. Ghebele si zbarciogii mai asteptau nitel pana deveneau zacusca iar pitoancele se insirau pe sfoara si se puneau la uscat atarnate in meri spre pastrare si folosire in supe si ciorbe.